Am enumerat mai jos câteva dintre lecțiile de viață pe care le-am acumulat de-a lungul celor 28 de ani. În multe dintre ele sunt convinsă că te vei regăsi și sper să poți și învăța ceva nou din tot ce am împărtășit eu aici cu tine.
1. Să îmi depășesc zona de confort
Am început cu acest lucru pentru că este una dintre marile mele provocări. Siguranța și deținerea controlului sunt lucruri pe care am încercat să le țin mereu prezente în viața mea. Doar că am învățat că asta mă ține pe loc și nu mă ajută deloc să mă descopăr și să evoluez. Anul trecut am luat decizia de a-mi urma visul și de a începe un canal de YouTube. Mi-a fost extrem de greu să întorc camera către mine și să fiu naturală, iar gândul că parte din viața mea va fi la un click distanță pentru oricine mă speria. Cu toate acestea, sunt încă pe YouTube după mai bine de un an jumătate și am învățat foarte multe despre acceptare și iubire de sine, despre autenticitate, creativitate și despre cum e să fii propriul tău șef. În continuare nu sunt definiția spontaneității și a adrenalinei în viață, dar am făcut un pas timid înainte.
2. Să fiu o prioritate pentru mine
După ani în care eram trup și suflet dedicată persoanelor iubite am ajuns la o epuizare totală și la o problemă de identitate serioasă. Cine sunt eu când nu iubesc pe altcineva, cine sunt eu când nu fac lucruri pentru cei din jur, cine sunt eu când nu mă raportez la altcineva. Așa am observat că de multe ori nu spuneam ce gândesc, mă pliam pe personalitatea și așteptările celorlalți, mă neglijam și nu mă vedeam eu pe mine. Mi-am luat timp să înțeleg că am o problemă cu stima de sine și să înțeleg că a fi o prioritate pentru mine era deja absolut necesar. Am scăpat de frica de a nu fi acceptată și iubită așa cum sunt și am învățat să fiu eu. Mai am întrebări cărora nu le-am găsit răspuns. Încă mă gândesc deseori cine sunt eu și iau pauze lungi, dar e un start bun pentru mine.
3. Să nu mai caut validarea celor din jur
Îmi aduc aminte cât de mult mă străduiam în liceu și chiar în facultate să afișez o imagine pe care credeam eu că cei din jur ar aprecia-o. Mă purtam drăguț cu toată lumea și nu ripostam nici atunci când mi se dădeau voit replici răutăcioase. Mă pierdeam la gândul că ar trebui să răspuns cumva rautăților și ajungeam să adun în interior toate acele replici. Am avut șefi care mă jigneau, mă manipulau și mă tratau cu aroganță și îmi era mult prea teamă să ripostez. Pe unii dintre ei îi respectam și mi-aș fi dorit tare mult ca ei să mă placă. De aceea, căutam mereu să mă pliez pe preferințele și modul lor de a fi. Greșit! Chiar și astăzi mă mai macină lipsa mea de reacție la atât de multe nedreptăți. Astăzi am învățat să spun ce gândesc și să fiu eu. Nesimțirea, răutatea, aroganța sunt de taxat oricând.
4. Să mă bucur de lucrurile mici
Cred că treaba asta cu bucuratul sincer pentru lucrurile mici e cumva în sufletul meu de mică, încă de când așteptam să se ude brazdele și mâncam direct de pe plantă o roșie cu sare sau când mergeam cu bunicul cu căruța și mie îmi cumpăra un corn cu ciocolată sau vafă și iepei lui îi dădea pâine proaspătă. Acest tip de emoții s-au trezit din nou la viață intens în interiorul meu în pandemie. Îmi amintesc cât de mult am început să mă bucur de copaci, de flori, de lumânări, de o plimbare. Și acum mă bucur la fel de intens de fiecare firimitură de viață care îmi curge prin vene.
5. Să fiu recunoscătoare
Bucuria pentru lucrurile mici vine împreună cu recunoștință. Viața mea nu a fost mereu roz, dar întotdeauna au existat lucruri care puteau fi mai rău. Așa am învățat eu să trec prin viață și să simt despre ea. Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile frumoase din viața mea, oricât de mici pot părea, dar la fel de recunoscătoare sunt și pentru toate eșecurile, greșelile și experiențele grele pe care am ales eu să le trăiesc sau care au fost rezultatul faptelor mele. Cauƶă-efect, nu? Nu toate situațiile grele se explică astfel, se întâmplă multe nenorociri în viață, dar în mare parte din timp ne confruntăm mai degrabă cu lucruri pe care singuri ni le generăm – bune sau rele. Așa că să fim recunoscători pentru ele.
6. Să spun „nu”
Mare parte din viața mea am încercat să le fac pe plac celor din jur, fie că o meritau sau nu. Asta însemna să spun de multe ori „da”, când poate în interiorul meu răsuna un „nu” clar. Îmi puneam la îndoiala judecata sau îmi era teamă să nu fiu acceptată, așa că preferam să spun „da” și să sufăr pe moment, decât să sufăr o respingere sau să dezamăgesc. Acceptam sarcini la job deși eram epuizată, ieșeam în oraș în locuri care nu îmi plăceau, stăteam lângă oameni pe care nu îi agream, eram de acord cu ce spuneau cei din jur tot timpul, încercam să mă schimb pentru a fi pe plac altora. Totul, numai să nu spun „nu”. Nu, nu aș mai face asta acum pentru nimic în lume. Îmi provoacă suferința fizică doar gândul că aș mai putea face așa ceva acum. Așa se mai întâmplă când e prea mult „da” și prea puțin „nu”.
7. Eu nu sunt cariera mea
Probabil una dintre cele mai mari provocări din viața mea, cel puțin de până acum. Acum 9 luni am luat decizia de a-mi da demisia și de a face treptat din visul meu și un job. După ce mai bine de 8 ani mare parte din ce am făcut a fost să învăț și să muncesc de dimineață până noaptea am ajuns să am programul complet liber. Am început să îmi creez singură unul, să mă supraglomerez cu tot felul de activități, să îmi țin mintea mereu ocupată cu ceva, până într-un moment în care mi-am dat seama că întreaga mea identitate era legată de un rol secvențial. Eu eram studenta de 10, eram angajatul muncitor, eram femeia independentă și cu o carieră. Și mai ce? Pauză dom’le…atât s-a putut. De aici au urmat luni grele în care am suferit, în care m-am simțit anulată ca om, m-am simțit ca un eșec și nu știam de unde să o iau de la capăt. Am început cu o simplă întrebare – „Cine sunt eu?”
8. Să evit relațiile toxice
Am avut parte de o experiență cu totul traumatizantă, în care încrederea în mine mi-a fost pusă cu totul la pământ, tot ceea ce construisem, și așa cu greu, se clătina și tot ceea ce reprezentam eu depindea de opiniile unei persoane care, din păcate, suferea de narcisism și sociopatie. A fost o experiență traumatizantă pe care, cu părere de rău, am aflat că au trăit-o multe femei. Dar a fost și o experiență formatoare, în care am învățat să îmi aleg un partener care să se alinieze valorilor mele, un partener care să nu umple un gol, ci să fie un plus, un partener care să mă respecte și să mă iubească sincer, un prieten și, extrem de important, un om bun și sincer. Îmi aduc și acum aminte că am scris la un moment dat pe o foaie ce îmi doresc eu de la o relație și din acel moment am început să lucrez la a înțelege că merit tot ce e mai bun pentru mine și că nu voi mai accepta mai puțin. Lista mea era realistă și tocmai de aceea la ceva timp a adus din viața mea un om care se plia pe ce îmi doream eu.
9. Să cer ajutorul atunci când am nevoie
Trebuie să recunosc că, cel puțin pe mine, sistemul educațional nu m-a învățat prea multe despre lucratul în echipă. Cei care învățau erau dezavantajați să fie în echipă cu cei delăsători, la birou se aruncau sarcini pe acela care avea ghinionul să mai fie și „a yes person” și laudele erau adunate de așa-zisa echipă și tot așa. Mult timp am preferat să lucrez singură, alegeam să muncesc de 10 ori mai mult, să știu că am greșit eu și evitam să mă implic în echipe. Sau făceam eu aproape toată munca atunci când eram nevoită să fiu într-o echipă. Lucrul acesta s-a transferat cumva și în viața personală. Poate vă recunoașteți și voi în acest scenariu – începeam o relație și voiam eu să fac tot în casă (gătit, spălat, curățenie, deseori și cumpărături, liste de cumpărături, idei de rețete, plată facturi etc.) și treptat ajungeam să fiu atât de epuizată doar pentru că nu reușeam să cer ajutorul. Voiam să fac eu totul pentru a mă asigura că e exact cum vreau și ajungeam să îmi fac rău mie. Am început să corectez acest lucru începând de la lucruri mici de organizare sau de la a face efectiv împreună totul. Am ajuns să stăpânesc acest lucru? Nu în totalitate, dar evoluez constant.
10. Să fiu vulnerabilă
Deși aparent sunt sociabilă, pot spune că puține persoane au ajuns să îmi cunoască într-adevăr trăirile, fricile, gândurile, complexele. Mult timp am afișat o vulnerabilitate aparentă. Ce înseamnă asta? Îmi exprimam poate emoțiile de suprafață, dar nu ajungeam să vorbesc cu adevărat despre lucrurile care determinau toate acele emoții. Căutam explicații poate superficiale sau de moment și evitam să mă pun pe mine în poziția în care să fiu complet expusă. Simțeam că renunț la control și dau din puterea mea celuilalt. Și cum viața nu a fost prea blândă cu mine, mă așteptam ca acea persoană să se folosească de acea putere în sens negativ. Și uneori așa a și fost, în rarele cazuri în care am fost cu adevărat vulnerabilă. Am învățat în timp că această închidere și această nevoie de control a mea îmi fac mult mai rău decât reacția celuilalt la cele mai profunde trăiri ale mele. Am învățat că vulnerabilitatea e terapie, că te ajută să te cunoști cu adevărat și să îți manageriezi emoțiile din ce în ce mai constructiv.
11. Să fiu organizată și productivă
Eu am un tip de personalitate anxios și poate cea mai bună metodă prin care o țin sub control și evit procrastinarea este să fiu organizată. Deseori mă confrunt cu multe gânduri și idei care mă împiedică să trec la acțiune. Acest val de gânduri despre tot ce am de făcut mă epuizează și mă demoralizează uneori. De aceea, la începutul fiecărei săptămâni îmi fac un plan pe care îl împart în diverse sarcini pe care, la rândul lor, le distribui pe tot parcursul săptămânii. Astfel, de la o sarcină dificilă, aparent greu sau imposibil de realizat, ajung să am acțiuni ușor de realizat care, împreună, cumulează o sarcină amplă.
12. Să nu judec și să fiu deschisă și la alte moduri de a gândi și de a fi
Despre deschiderea față de tot ce este diferit și despre a nu privi cu ochi critici am învățat multe la master. Am învățat că noi tindem să privim în exterior cu filtrul propriului univers și evaluăm lucrurile în funcție de ceea ce credem noi că e bun, valoros, frumos, inteligent, aspirațional și tot așa. Am învățat că mare parte din ce gândesc și cataloghez valoric este de fapt doar o perspectivă dintre milioanele existente. Dacă m-aș fixa doar pe ceea ce știu eu și aș judeca ce e diferit, nu aș face decât să mă închid și să nu evoluez. Și am mai învățat că judecata și critica nu sunt despre cel vizat, ci despre persoana care le emite.
13. Nu toți oamenii rămân în viața noastră pentru totdeauna
De-a lungul timpului m-am dedicat trup și suflet în orice relație pe care o închegam cu un om, fie el partener sau prieten. Eram atât de naivă încât nu vedeam că multe persoane aveau doar un interes temporar/contextual în a interacționa cu mine sau că păstram oameni nepotriviți în viața mea, oameni toxici sau care nu se potriveau personalității mele și valorilor mele. Mai rău, rămâneam în relații nepotrivite, deși eram nefericită pentru că îmi cream iluzia aceea că o relație e pentru totdeauna și că ar trebui să fiu alături de oameni și când e greu. Gândire parțial corectă și în care încă mai cred, dar doar atunci când relația aceea e una sănătoasă și ambii parteneri își doresc să construiască constant la ea. Am învățat că există oameni care apar în viața noastră doar să ne învețe ceva și, mai rar, apar oameni care vor rămâne pentru totdeauna.
14. Să fac și apoi să povestesc
Am auzit la multe persoane această învățătură și s-a dovedit și în viața mea înțeleaptă. Am ajuns să evit să vorbesc cu cei din jur despre planurile mele, exceptând câteva persoane apropiate. Prefer să muncesc cât pot de mult și abia apoi să las faptele să vorbească de la sine. Pentru mine această învățătură a fost de folos, mai ales că am așteptări destul de mari de la mine și sunt perfecționistă. Dacă ar fi să vă arăt cum gândesc eu un proiect personal, probabil vi s-ar părea exagerat ce îmi propun să fac, dar cred că dacă nu aspir către cât mai mult, nu o să obțin ceva bun. Și cum mă știu creativă și cu n idei pe minut prefer să le țin pentru mine și să văd ce trece testul timpului și devine realitate.
15. Să nu iau lucrurile personal
Am suferit destul din cauza răutăților și a modului în care cei din jur se comportă, până la un moment dat… când efectiv am simțit că ori mă îmbolnăvesc, ori potolesc tendința de a lua asupra mea lucruri închipuite. Aveam deseori senzația că oamenii nu mă plac, deslușeam apropouri, jigniri voalate, marginalizare, bârfă și poate că uneori chiar aveam dreptate, dar ce sens avea să îmi consum toată energia făcându-mi griji pentru lucruri care nu mă privesc. Încă fac asta și în prezent, dar mereu îmi readuc atenția pe lucrurile care contează în viața mea.
16. Am învățat să accept eșecul
Mereu îmi ziceam că atunci când îmi va fi cel mai greu voi ști că mă pot ridica și pot merge mai departe. Am trecut prin multe dezamăgiri și am înțeles că de ce îmi e frică, de acel lucru nu o să scap. Și așa a fost. Mi-a fost teamă să nu mă îngraș prea mult și s-a întâmplat. Mi-a fost teamă să nu pierd oameni dragi și s-a întâmplat. Mi-a fost teamă să nu reușesc în carieră și s-a întâmplat. Ironia sorții, la toate aceste lucruri eram poate cea mai atentă. Dar am înțeles că fiecare eșec e o nouă oportunitate și o lecție de viață. Forțată de împrejurimi am înțeles că sunt mai mult decât eșecurile mele și treptat am început să văd alte orizonturi. Sănătatea e cel mai de preț lucru. Oamenii toxici îți fac mai mult bine când nu sunt în viața ta. Cariera nu e viața mea, ar trebui să fie ceva ce îmi place să fac, care să îmi lase și spațiu pentru alte lucruri.
17. Să nu mai amân să lucrez la visurile și dorințele mele
Îmi doresc să am un canal de YouTube de pe la 23-24 de ani și abia la 28 de ani am reușit să îmi deschid unul. Am amânat ani de zile din tot felul de temeri, căutam tot felul de scuze și continuam doar să visez la ceea ce ar fi fost. Dacă începeam acum câțiva ani acel canal, poate că lucrurile ar fi stat altfel în prezent. Acum este mult mai greu să te faci remarcat, iar reach-ul organic e deja o relicvă a online-ului. Am învățat să nu mai amân și să fac tot ce îmi stă în putință pentru a trăi viața la care visez. Începând de acum, nu de mâine.
18. Să aleg oameni potriviți mie, nu oameni pe care să vreau să îi schimb
Am stat mult timp lângă oameni care mă răneau, oameni care nu mă apreciau sau pur și simplu gândeau mult prea diferit. Rămâneam lângă ei cu speranța că suferința mea îi va face să înțeleagă că e timpul să se schimbe. Așteptam să se întâmple ceva ce nu avea să se materializeze. Pentru că oamenii nu se schimbă decât atunci când vor ei, nu când vrei tu. Și oricum nu e un lucru sănătos să vrei să îi impui sau să te aștepți ca un om să se schimbe în funcție de ceea ce simți și preferi tu ca om. Am ales, mai degrabă, să mă orientez către oameni ce au lucruri în comun cu mine, a căror defecte să nu mă afecteze atât de tare și pe care să le pot accepta, a căror valori să se potrivească alor mele, oameni pe care să îi iubesc și să îi țin în viața mea așa cum sunt, cu bune și cu rele.
19. După muncă și răsplată
Am eu o vorbă – nimic bun în viața aceasta a mea nu a venit ușor, totul a fost greu și a cerut enorm de multă muncă și sacrificii. Am înțeles în timp că aceasta nu e doar povestea mea, ci e a tuturor. Nimic extraordinar nu apare în viața noastră pur și simplu. E nevoie de muncă (fie ea interioară sau exterioară), e nevoie de un timing potrivit, e nevoie ca tu să fii deschis să vezi oportunitatea, e nevoie de timp, efort, pasiune, e nevoie să cazi și să te ridici mereu, e nevoie de responsabilitate și de viziune, de tot felul de resurse și e nevoie de constanță și perseverență. Cel puțin așa am observat eu la persoanele care au reușit în orice domeniu. Îți recomand cartea „Măiestrie” de Robert Greene, acolo ți se va explica procesul prin care au trecut câteva mari talente ale lumii pentru a ajunge să fie experți în domeniul lor. Nici măcar unul nu a avut talent din naștere, ci o aptitudine cultivată.
20. Perfecțiunea nu există, nu pot fi bună la toate
Lecția acesta de viață am învățat-o devreme, încă din școala generală. Îmi amintesc că aveam un profesor de matematică ce purta mereu aceleași costume gri, cu buzunare mari în care ținea mereu cretă, de dorit roșie și nu degeaba. Prefera să între în clasă și să înceapă direct să scrie pe tablă. Nu înțelegeam mai nimic din ce explica scriind și la început ridicam mâna și spuneam că nu înțeleg. Așa că mă scotea la tablă să îmi explice sau repeta ceea ce făcuse înainte. Bineînțeles că nu înțelegeam și mă blocam. Nu mai știam nici cum mă cheamă. Evitam cu orice preț să ies la tablă și refuzam să o fac, dacă mi se cerea. Preferam să mi se pună nota doi în catalog, eu fiind un elev silitor, decât să mai simt anxietatea aceea de a fi în fața clasei și a mă face de râs că nu știu și nu înțeleg. Am învățat treptat că nu pot fi bună la toate și că am alte aptitudini la fel de valoroase. Nu am lăsat desconsiderarea pe care mi-o transmitea profesorul să mă afecteze. Am continuat să învăț bine la ce mă pricepeam și să fac ce pot la matematică.
21. Am învățat să îmi ascult intuiția
Nu sunt un mare cunoscător, dar la mine intuiția apare ca o senzație. Simt când un context e nepotrivit pentru mine, simt când un om are intenții ciudate, simt când e momentul să renunț la un lucru sau, dimpotrivă, să accept o nouă provocare. De multe ori, atunci când făceam ceva nepotrivit pentru mine simțeam ca un nod în gât, ca o agitație, o presiune în corp și tot felul de simptome. Până și corpul îmi spunea că ceva nu e în regulă. Am învățat să am încredere în mine și să îmi ascult intuiția. M-a ajutat de multe ori în viață și ar fi putut să o facă și mai mult, dacă aș fi început să țin cont de ea mai devreme.
22. Situațiile triste sunt momentane, la fel ca cele fericite
Și aici nu mă refer doar la acele situații foarte grave care pot apărea periodic în viața, ci și la cele mai mici – un proiect eșuat, o zi proastă, o neînțelegere, un plan stricat etc. Mi se întâmplă uneori să am stări proaste, să fiu foarte sensibilă și să am trăiri intense. În acele momente îmi amintesc că toate gândurile negative și tristețea vor trece și vor veni și momente mai senine. Știi care e partea grozavă? Că inevitabil mi se demonstrează că așa este. Așa că data viitoare când ai un moment greu amintește-ți că momentele frumoase nu ar fi atât de apreciate fără opusul lor.
23. Să nu forțez lucrurile, ci să le las sa curgă natural
Știi momentul acela în care stai ore în șir și încerci să rezolvi un lucru și nu îți iese și fix atunci când renunți să mai insiști, găsești spontan soluția? Așa e și în viață. Cu cât suntem mai încrâncenați să obținem un lucru, cu cât ne dorim acum și aici ceva anume, cu atât mai greu va apărea. Nu spun că e ceva rău să fii ambițios și să insiști pentru a obține ce îți dorești, dar atitudinea pe care o ai e esențială. Poți să lucrezi la un proiect cu încordare și să pui presiune constantă pe tine sau poți să te bucuri de moment, să o faci relaxat și să fii deschis la ce oportunități pot să apară, chiar dacă ele nu coincid exact cu planul inițial. Mă fac vinovată de încrâncenare și cu greu reușesc să abordez lucrurile cu mai multă naturalețe, dar pot spune că e un exercițiu permanent.
24. Să ascult oamenii cu atenție
Sunt vorbăreață din fire și, cu oamenii potriviți, am multe de povestit. La pachet cu această calitate a venit și tendința de a nu asculta oamenii. Mă gândeam atât de mult la ce aveam de spus încât nu mai ascultam cu adevărat ce mi se relatează. Îmi luam singură șansa de a avea o conexiune reală și de a învăța poate ceva nou. Că doar ce ziceam eu știam deja. Am început să corectez treptat acest nărav prin a observa când mă deconectez de la omul din fața mea și a încerca să ascult cu atenție ce spune celălalt. Atunci când nu reușeam să fiu 100% atentă, rugam persoana să repete ce a spus și mărturiseam că nu am înțeles sau auzit. Am observat că de multe ori oamenii se bucură când îi rogi să îți explice mai bine. Am început să vorbesc mult mai puțin de atunci și să înțeleg și oamenii mai mult pentru că aveam ocazia să îi înțeleg.
25. Să întreb atunci când nu înțeleg ceva
Mi s-a întâmplat de câteva ori să nu înțeleg un lucru și să încerc să mă eschivez din acea conversație de teama de a nu mă face de râs pentru că nu știu. De multe ori mă certam în sinea mea și mă simțeam rușinată cu nu știu despre x subiect. Treptat am învățat că nu trebuie să fiu o enciclopedie ambulantă, nu am o memorie de elefant și nici nu mă pricep la toate. Nu înțeleg, nu știu? Întreb. E simplu!
26. Să trăiesc în prezent
Mare parte din viața mea m-au măcinat durerile trecutului, traume nerezolvate, furii nevindecate, întrebări fără răspuns. Nu m-am bucurat aproape niciodată de ce trăiam în prezent și mă cuprindea tristețea cu gândul la trecut. E drept că astfel de lucruri nu trebuie ignorate și nici nu se vindecă așa de la sine, dar e corect și că nu trebuie să le las să îmi controleze viața constant. În prezent le las să iasă la suprafață în momentele mele de vulnerabilitate, în paginile de jurnal și în minutele de meditație sau atunci când mă afectează fără să îmi dau seama și vreau să înțeleg pentru a mă ajuta pe mine. Altfel, să trăiesc în trecut mi-a răpit mare parte din anii mei de tinerețe și nu vreau să mai continui pe acest drum al semi-existenței.
27. Să îmi păstrez sufletul deschis, indiferent de cât de mult am fost rănită în trecut
Să trăiesc în frică și în control e o iluzie care îmi consuma mult timp și energie. Mult timp am trecut dintr-o relație în alta fără să îmi dau timp să mă vindec, să învăț din ce am trăit și să înțeleg ce e de evitat pe viitor și ce nu. Căram în spate răni și frici care încărcau un prezent ce nu avea nicio legătură cu ce trăisem eu. După o relație toxică am hotărât să îmi iau timp cu mine și să înțeleg ce a durut, să mă vindec și să o pot lua de la capăt atunci când voi avea sufletul deschis. Am vrut să evit să merg mai departe cu temeri, nu am vrut să mai fac alegeri greșite ghidată fiind de tot felul de repere din trecut, nu am mai lăsat ca traumele din trecut să îmi închidă iarăși sufletul și să îmi încețoșeze rațiunea. Mi-am deschis sufletul și mintea către ceva ce nu avea să mă completeze ca om pentru că eu eram deja completă.
28. Oamenii dragi care nu mai sunt în viață vor trăi mereu în amintirile și în sufletul meu
Îmi e atât de dor de bunicii mei, nici nu pot explica în cuvinte. Atunci când i-am pierdut eram atât de speriată și derutată încât nici nu am reușit să plâng, parcă nici nu mai știam ce se întâmplă cu mine, eram amorțită și speriată că îi voi uita pentru că nu mai sunt în viață. Poate că nu îmi mai amintesc așa multe întâmplări cu ei, nu am eu cea mai bună memorie, dar sunt câteva lucruri care mă fac să simt că ei sunt mereu cu mine. Simt în suflet iubirea lor cu fiecare lucru mic care îmi amintește de ei – ploaia cu tunete și fulgere, cartofii pai, plăcintele, baticele, caii, corcodușele, bisericile, pălăriile, căruțele, câmpurile, acestea sunt doar câteva. Oamenii dragi sunt în primul rând în sufletul meu și acolo o să rămână pentru totdeauna. Sunt emoție și iubire, adică tot ce e mai frumos pentru mine.